pas inainte

Si iata cum am mai facut un pas in evolutia mea si am invatat ca:
- orice e posibil asa ca nu te gandi niciodata ca 'asa ceva tie nu ti se poate intampla'
- orice e posibil asa ca nu te gandi niciodata ca 'nu voi reusi niciodata sa realizez asa ceva'

Stiu ca se bat cap in cap pe undeva, dar sunt la fel de adevarate.
Poti cadea de pe cele mai inalte culmi ale fericirii in cele mai adanci grote ale dezamagirii, tristetii, mahnirii... Si de acolo cu rabdare, cu dorinta si mai ales cu inima (zdrente adesea) te cocoti la loc. Se poate. Si probabil ca astea sunt un fel de cicluri ale vietii.

tinereti...

Daca ratez momentul asta si nu scriu acum, am sa uit - o uitare pe care probabil nu mi-o voi ierta.

Tabara Piatra Neamt - vacanta dintre clasa a 3-a si a 4-a. Prin 1994 dar. Una din cele mai dragi amintiri. Si cantam noi pe acolo asa:
Viata taberistilor e un cantec de chitara
Unii canta altii zbiara, altii sar pe geam afara
c-asa-i viata taberistilor
Dimineata ceai, ceai, ceai,
Pana la amiaza, vai!
La pranz doua macaroane
Pana seara mori de foame
C-asa-i viata taberistilor
Seara ne da fasolica sa ne strice la burtica
Si-un pahar cu lapte acru pana noaptea dai de dracu
C-asa-i viata taberistilor.
Dimineata la plecare
Paturile n-au picioare,
Usile nu au tatani, c-au trecut pe-aici nebuni
C-asa-i viata taberistilor

Uau, ce memorie de elefant...

Si mai era una a lui Alexandru Andries (cred, parca...) despre foame. Imi aduc aminte doar ... Tare as vrea sa gasesc vreo varianta inregistrata...

Ce vremuri....
Care pleci pe munti cu corturi sau pe la cabane si faci trasee si ai rabdare sa ma astepti ca ma misc greu de la scaunul vesnic de birou si de la tonele de fum din plaman... nu ezita sa ma contactezi.... Si daca este absolut necesar promit sa nu-mi etalez talentele vocale :-))

Multumesc,
A

exista mos craciun?

Ca vorbeam despre tepe mai acu ceva vreme. Naspa asa tepele astea. Mai ales cand nu iti accepti statutul de tepuit. Nu-i neaparat vorba de resemnare, dar, daca adevarul e fix in fata ta, ai chibrituri intre pleoape ca sa nu inchizi ochii si tot te incapatanezi sa nu le vezi... ai un mic mare problem. Si uite asa, am invatat eu sa vad, sa las teapa sa-si faca treaba dupa care sa o dau afara. Fara resentimente, cu bucuria ca am trait fix ce am vrut si a fost tare frumos. Si dupa aia, imediat ce a iesit teapa, sa... incep sa-l caut pe mos craciun. Si brusc sa gasesc un spiridus de-al lui cu nas de ren, care statea dupa colt asteptand sa intreb eu de mos. Si am intrebat. Acum astept raspuns. Cica asa, neoficial, exista, dar trebuie ca nu care cumva sa fie suparat pe mine ca nu am intrebat mai devreme de el. Cica in decembrie e cam tarziu si ca ar fi fost mai bine sa fi intrebat prin noiembrie, pe la jumatatea lunii. Dar acum ce pot sa fac? Incerc. Poate ma fac cu cadou frumos de Craciun. Si poate-mi vine si spiridusul cu nas de ren la super-oferta - sa-l tin aproape, ca poate vreau cadouri de la mosu' si in timpul anului. Va tin la curent. Daca exista mosu si-mi si aduce daruri, sa mor io de nu va-mbat pe toti! :-))

eforturi pentru tepe

Cateodata viata e plina de tepe; fix acolo unde nu te astepti. Daca te asteptai nu mai sunt tepe... in fine. Cand iei o teapa din asta asa mare... incotro? Si cum sa mai ai incredere in oameni si in lume cand ti se darama intr-o secunda intreg sistemul de valori? De ce sa te mai recladesti daca ai invatat ca sunt mai multe sanse ca ceva in care investesti sa nu functioneze decat sa functioneze. Oare mai merita efortul? Daca lumea asta asa-i de rea la ce ne mai nastem? A, da, sa schimbam ceva? Si daca nu putem? La ce bun? Eforturi pentru tepe. Daca ajungi sa nu mai ai incredere si sa nu mai incerci insa... atunci care mai e scopul? Sa te distrezi, da, dar si distractia asta tre sa aiba un scop, oricare ar fi el. Ca altfel, eu una vad cum imi trece viata pe langa mine, nu odata cu mine.
Si cum pisicii mei e sa simti ca deja ai cam facut tot ceea ce ai vrut si nu mai vrei nimic altceva? Adicatelea eu asa simt: cam tot ce mi-am propus am realizat. Acum as vrea sa fiu bunica. Fix acum.
Bunicile nu-si iau si ele tepe sper...

nu proiecte imobiliare in costinesti

In vara care tocmai s-a incheiat nu am prea vrut sa accept realitatea, desi era acolo, fix in fata ochilor mei - sub forma zecilor de agentii imobiliare. Trebuia sa-mi dau seama ca sunt prea putine dezvoltari (doar vreo 2-3 notabile care sa strice malul marii cu zidurile lor) pentru cate agentii si reclame erau.
Speram ca e maxim de rau si ca, pana la urma, daca ramane asa si oi avea vreodata resursele financiare, o sa imi iau si eu un apartament cu vedere la mare.
Ei bine, brusc si dintr-o data, mi-a trecut. Nu numai ca am descoperit saptamana asta vreo 6 proiecte toate 'la 30 m de mare', dar vad o gramada de anunturi cu terenuri de vanazare.
Dap, pana la urma in cativa ani si Costinestiul, ultima oaza de libertate in care chiar poti sa faci orice atata timp cat nu il deranjezi prea rau pe celalalt, va disparea ingitit de afaceri si de fite. Noi, oamenii normali (si imi place sa ma cred asa) nu prea mai avem loc pe nicaieri sa fim asa cum vrem.

PS: Daca o sa se inchida vreodata Calul (White Horse) sau daca ii fac program pana la 01.00 le dau foc la statiune.

despre teama si judecati

Sadness is beautiful - loneliness is tragical - cica spunea o melodie prin tineretile mele. Practic nu despre asta vreau sa scriu, dar mi-ma adus aminte vazand poza alaturata cand eram trista rau pt ca eram fff departe de casa dar stiam ca am unde ma intoarce, stiam ca ma va astepta ceva foarte frumos ( de altfel am gasit acasa asteptarile mele la puterea infinit).

Ideea principala este despre neputinta si frica de a face ceva in situatii-limita. Despre faptul ca poti fi judecat foarte aspru pentru actiunile tale care fac rau, dar poate si mai aspru pentru actiunile pe care nu ai indraznit sa le faci, la care nici macar nu ai avut curajul sa te gandesti, pe care nu le-ai exprimat - fortat fiind de o anumita imprejurare sau... crezand ca ai fost fortat de o anumita imprejurare. Si mai ramane inca ceva: sentimentul de vinovatie - tot pt ce nu ai facut. Probabil ca astia suntem: unii regreta ce au facut, altii ce nu au facut.

Nu stiu cum o fi mai bine. Si nici de ce atata frica sa risc. Si nici de ce ne ascundem dupa zambete teama de a actiona sau de a recunoaste ca am gresit sau... de a merge mai departe in cazul in care am recunoscut.

Uff - ce as vrea sa pot face ceva pentru toti oamenii dragi mie si care nu sunt ok - unii din cauze exterioare, altii din cauze legate de mine. Doar ca parca din ce incerc, din aia imi iese mai pe dos. Probabil ca nu ii pot impaca pe toti si nici nu am bagheta magica a fericirii, nu? Nu stiu insa cum anume sa fac sa dobandesc aceste puteri pentru ca le vreau cu tot dinadinsul.

se duc... (despre pittis si pintea)

anul asta a fost unul cam sumbru pentru peisajul cultural romanesc. nu stiu cum de ma gasesc eu sa scriu despre asa ceva, dar mi se pare totusi foarte grav felul cum se duc marile noastre valori. anul asta au fost pintea si pittis. doi mari oameni care au realizat multe, care au indraznit si care au ajuns departe, atat in cariera cat si in inimile publicului. doi oameni admirati de romanii de pretutindeni si nu numai.

eu una nu o sa pot sa il uit vreodata pe pintea jucandu-l pe iancu jianu. si la cum se intrevad lucrurile nu vad pe nimeni din tanara generatie foarte talentata dar cautand sa faca averi si faima rapide (vezi telenovele) sa incerce macar sa-i egaleze valoarea.

cat despre pittis... in afara de vocea de la teleenciclopedie care, fara sa ma tem de clisee, mi-a marcat copilaria, prima data cand mi-a atras atentia eram prin clasa a 9-a in Lazar. Era o aniversare a liceului si, ca un mandru fost lazarist, a venit sa ne spuna doua vorbe. doua vorbe atat de placute si de frumoase - despre libertate, despre exprimare, despre bucuria de a trai. extraordinar tot ce a facut pentru teatru, pentru muzica, pentru radio (radio3net.ro e de mult timp unul din preferatele mele) si pentru... spiritele libere.

nu stiu cum se face dar ascultand pasarea colibri de ceva ani, 'vinovatii fara vina' si 'ploaia care va veni' sunt doua piese care inca imi dau acel fior de incredere si de curaj si de optimism.

Si ma uit cat de putini mai artisti mai sunt printre noi si ma intreb de ce nu se intampla lucrul firesc - sa vina o noua generatie care sa le duca munca, sa duca arta mai departe. sa promoveze ideile si sa doreasca sa fie apreciati si peste 100 de ani. nu se va intampla sa apara astfel de oameni, nu? decat pe ici-pe colo cateva exceptii despre care cel mai probabil se zbat sa iasa la suprafata si va iesi... unul dintr-o mie. eu ii tot astept.

poate ca o consolare, stiu ca pittis si pintea vor ramane in galeria nemuritorilor. ce e mai putin bine este ca sunt mai multi printre ingeri decat printre noi.